Bolile urechii la copii
Prof. Dr. Silviu Albu, medic primar ORL Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca
Surditatea copilului (denumită în terminologie medicală hipoacuzie) reprezintă o problemă foarte importantă, din cauza frecvenţei ridicate şi a repercusiunilor grave pe care le are asupra dezvoltării psiho-sociale a copilului.
În primii ani de viaţă, copilul primeşte informaţii abstracte numai pe cale auditivă, iar surditatea îi determină un handicap care se recuperează cu dificultate. Hipoacuzia bilaterală permanentă reprezintă o condiţie patologică importantă şi relativ frecventă în rândul nou-născuţilor, având o incidenţă de 1,3-3,1 la 1.000 nou-născuţi vii. În România, hipoacuzia la copil se depistează târziu, între 3 şi 4 ani. La 3 ani deja este prea târziu pentru a asigura o dezvoltare optimă a vorbirii.
Cauzele surdităţii
Surditatea poate fi produsă de cauze care acţionează înainte de naştere, la naştere sau după naştere. Din categoria cauzelor prenatale, se citează: bolile genetice, malformaţiile urechii interne, surditatea asociată unor anomalii congenitale, surditatea secundară unor factori care acţionează în primele 3 luni de sarcină (rubeola, medicamente teratogene, radiaţii ionizante), prematuritatea. Din cauzele care acţionează la naştere, menţionăm suferinţa la naştere (traumatismul obstetrical, anoxia fătului). Post-natal pot determina surditate traumatismele, otita, meningita, medicamentele toxice pentru ureche internă, cum ar fi, de exemplu, gentamicina.
Manifestările surdităţii copilului
Dacă un copil se naşte surd sau surditatea se instalează în primii ani de viaţă (înaintea dobândirii limbajului), copilul va fi surdomut, pentru că nu a auzit cuvintele, nu a învăţat sensul lor şi nu ştie să le repete. Dacă hipoacuzia nu este profundă, copilul va putea să înveţe să vorbească, chiar dacă pronunţia va fi deficitară. În majoritatea cazurilor, părinţii se prezintă la medic pentru că, deşi a trecut de un an, copilul nu vorbeşte. Pentru o perioadă de vreme, anturajul copilului poate fi înşelat din cauză că acesta spune „ma-ma”, dar nu este un cuvânt real, ci numai gângureală. Dacă părinţii sunt mai atenţi, ei vor observa că zgomotele nu-i captează atenţia copilului, că acesta nu întoarce capul atunci când este strigat.
Medicul de familie poate constata acelaşi comportament al copilului. Pentru a stabili cauza pentru care copilul nu vorbeşte, trebuie stabilit dacă nu este vorba despre o afecţiune neuro-psihică sau despre o surditate. Pentru depistarea unei surdităţi, copilul trebuie examinat de un specialist ORL.
Metode de diagnostic al surdităţii la copilul mic
Examenul clinic ORL.
Audiograma comportamentală, efectuată cu succes la copilul de peste 3 ani, prin crearea de reflexe condiţionate auditiv: stând relaxat în braţele mamei, copilul aude un sunet într-unul dintre cele două difuzoare aşezate lateral, sunet care este urmat de luminarea unei jucării sau a unei imagini plăcute. În momentul în care copilul întoarce capul la auzul sunetului, considerăm ca l-a auzit.
Audiograma cu potenţial evocat auditiv: este o electro-encefalografie pe care se caută prezenţa unor potenţiale evocate de un stimul auditiv. Metoda este foarte eficace pe frecvenţele înalte, dar mai puţin fidelă pe frevenţele grave, iar majoritatea copiilor surdomuţi au resturi auditive numai pe frecvenţele grave.
Înregistrarea otoemisiunilor acustice se bazează pe un fenomen special al urechii interne: dacă celulele auditive primesc un sunet, ele amplifică acest sunet care poate fi captat şi înregistrat de un aparat. Metoda este foarte utilă la depistarea unei surdităţi la nou-născuţi (screening în maternitate).
Specialistul ORL trebuie să încadreze un copil surd în una din două categorii: poate urma educaţia în familie, grădiniţă şi şcoală normale, purtând proteze auditive (situaţie destul de rară) sau nu poate dobândi un limbaj corect fără ajutor special. Această ultimă categorie este cea mai numeroasă. Aceşti copii au nevoie de ajutorul unor psihologi-defectologi care să-i înveţe să citească cuvintele de pe buzele persoanelor vorbitoare şi să poată să pronunţe cuvinte pe care cei ce aud să le poată înţelege. Procesul educativ se numeşte „demutizare” şi se efectuează în familie până la 3 ani, apoi în grădiniţe şi şcoli speciale pentru copiii surzi. În aceste şcoli, copiii deprind meserii care să le permită să-şi câştige existenţa, în funcţie de capacităţile intelectuale.
Copiii surzi, integraţi în şcoli normale
Unii copii ajung să urmeze cursuri universitare în profilurile unde nu este obligatoriu un auz normal (economie, chimie, matematici etc.). Procesul de demutizare utilizează alte simţuri pentru a-i putea învăţa să vorbească, cum sunt văzul, simţul vibrator, tactil etc. Protezarea auditivă este obligatorie pentru că produce senzaţii auditive, care, chiar dacă nu sunt suficiente pentru a distinge cuvinte, pot fi folosite în procesul de demutizare. Deficienţa instituţiilor specializate în educarea acestor copii constă în faptul că ei învaţă unul de la altul un limbaj nearticulat, mimico-gestual, mult mai uşor de deprins, dar care le diminuează motivaţia de a depune eforturi pentru a învăţa să vorbească. Astfel, copiii îşi creează o colectivitate închisă, care comunică greu cu exteriorul, se căsătoresc între ei, iar copiii rezultaţi din aceste căsătorii sunt greu de învăţat să vorbească sau sunt şi ei surzi, riscul genetic fiind crescut. Din aceste motive, există o tendinţă actuală ca educaţia surdomuţilor să se facă măcar parţial în şcoli normale, printre copiii care aud normal.
Implantul cohlear, o soluţie scumpă
Implantul cohlear este o proteză semi-implantabilă chirurgical, un dispozitiv electronic care prezintă o parte implantabilă la nivelul mastoidei şi o parte localizată în exterior. În România, un implant cohlear costă aproximativ 20.000 de euro, dar se poate primi şi gratuit, printr-un program special al Ministerului Sănătăţii. Criteriile de selecţie sunt stabilite în centrele de implant din ţară. Implantul cohlear este indicat în tratamentul hipoacuziei severe sau totale bilaterale care nu mai poate fi corectată prin protezare. Persoanele cu hipoacuzie de la naştere pot beneficia de implant cohlear. Cele cu surditate profundă au beneficii mai limitate, deoarece sistemul lor auditiv nu a fost stimulat o perioadă îndelungată de timp. Implantul cohlear captează sunetele prin microfon, le transmite la procesorul vocal, unde sunt modificate în funcţie de schema particulară folosită şi transformate în semnale electrice. Semnalul codificat ajunge la implantul propriu-zis. De aici sunt descărcaţi curenţi electrici slabi prin intermediul electrozilor activi, care vor stimula nervul auditiv.
Depistarea precoce şi ajutarea copiilor cu hipoacuzie trebuie să fie unul din obiectivele tuturor celor care vin în contact cu copiii - pediatri, medici de medicină generală, ORL-işti, neurologi, neuropsihiatri, educatori.
Otita medie seroasă
Otita medie seroasă reprezintă inflamaţia acută a cavităţilor urechii medii. Este o forma de otită medie nesupurată. În otita seroasă se acumulează secreţie seroasă în cavitatea timpanică închisă, fără semne acute de infecţie. Boala apare cel mai frecvent la copilul de vârstă mică. Simptomul cel mai important este hipoacuzia, remarcată de părinţi sau detectată doar întâmplător, cu ocazia unor controale periodice. Riscul unei otite seroase netratate corespunzător constă în dezvoltarea hipoacuziei definitive. Boala apare cel mai frecvent legat de un episod de infecţie acută a tractului respirator superior. Subiectiv, bolnavul observă că aude mai estompat, are o senzaţie de plenitudine, de tensiune la nivelul urechii, iar în timp ce înghite percepe sunete neplăcute de pocnituri. Dacă în casa timpanului, pe lângă secreţie, întâmplător ajunge şi aer (de exemplu, la suflarea forţată a nasului), se pot percepe şi zgomote de lichid în timpul mişcării capului. Uneori poate să apară şi durere.
Otita medie acută
Otita medie acută este o boală produsă de bacterii sau virusuri, care apare în general ca urmare a unei infecţii a tractului respirator superior. Boala poate să apară la orice vîrstă, dar frecvenţa mai mare se înregistrează la copiii de vârstă mică, în primii 3 ani de viaţă. Inflamaţia urechii medii este de obicei precedată de o infecţie de origine virală a tractului respirator superior. În urma infecţiei virale, mucoasa faringelui se edemaţiază şi închide orificiul trompei Eustachio. Trompa Eustachio este un canal cu unul din orificii la nivelul faringelui şi celălalt la nivelul urechii medii. Acest canal are rol în procesul de aerisire a urechii. Deoarece din cauza infecţiei cavitatea timpanică nu se poate aerisi, aerul existent în această cavitate se absoarbe, iar locul lui este ocupat de un exsudat, care se acumulează în spatele timpanului. Acumularea lichidului în urechea medie interferează cu funcţia timpanului. Riscul mai mare pentru otita medie acută la sugar şi copilul mic se explică prin unele particularităţi anatomice ale trompei Eustachio, care este mai scurtă, dreaptă şi largă, ceea ce creşte riscul transmiterii infecţiei dinspre faringe spre urecheea medie.
Simptome
Semnul caracteristic al otitei medii supurate este durerea intensă şi de durată a urechilor. Cu cât copilul este mai mic, cu atât simptomele generale sunt mai accentuate, iar simptomatologia locală este mai discretă. La sugari, boala se manifestă prin agitaţie, somn întrerupt, febră. La această vârstă pot să apară vărsături, diaree, manifestări digestive datorate scurgerii secreţiilor purulente, care irită astfel tubul digestiv. Copilul cu vârstă mai mare acuză durere puternică, pulsatilă, mai accentuată noaptea, decât ziua, acuitatea auzului scade. Dacă tratamentul nu este iniţiat din timp, timpanul perforează spontan. În momentul acesta durerile scad, datorită dispariţiei tensiunii timpanului şi bolnavul devine afebril. În acest stadiu, prin orificiul urechii se scurg secreţii purulente. Dacă la începutul bolii a fost introdus un tratament cu antibiotice, evoluţia bolii se poate scurta semnificativ, iar ruptura spontană a timpanului poate fi evitată.
Tratamentul otitei medii acute constă în asigurarea aerisirii timpanului, îndepărtarea secreţiilor, administrarea de antibiotice şi decongestionante nazale.
Otita medie cronică
Otita medie cronică este caracterizată mai ales prin supuraţie trenantă, însoţită de hipoacuzie, cu o durată de mai mulţi ani sau cu caracter repetitiv. Bolnavii au o senzaţie foarte neplăcută din cauza secreţiilor auriculare mucoase sau muco-purulente, inodore. Evoluţia bolii netratate se caracterizează prin recidive frecvente. Suprainfecţiile repetate fie că se datorează factorilor externi (cum ar fi apa de baie), fie că sunt consecinţele infecţiilor de la nivelul tractului respirator superior, care se propagă din nazofaringe către ureche. Diagnosticul este stabilit de medicul specialist ORL. După asanarea infecţiei active de la nivelul urechii, specialistul poate propune un tratament chirurgical. Tratamentul chirurgical vizează înlăturarea focarelor de infecţie de la nivelul osului temporal şi al casei timpanului, respectiv reconstrucţia aparatului conductiv sonor deteriorat (a timpanului şi a lanţului oscioarelor auditive). Această operaţie poartă numele de timpanoplastie.
