Fumatul - o boală, nu un viciu
Dr. Magdalena Ciobanu, coordonator al Programului Naţional de Renunţare la Fumat, Institutul de Pneumologie „Marius Nasta”, Centrul de consiliere pentru renunţarea la fumat, coordonator expert al Ministerului Sănătăţii pentru controlul tutunului, la Comisia Europeană şi OMS
Oricărui fumător îi place să se gândească la fumat ca la un viciu, o acţiune care îi conferă o aură de siguranţă de sine şi de persoană care gustă din plăcerile vieţii.
Fumatul este de obicei văzut ca o slăbiciune inofensivă, tratată cu îngăduinţă. Câţi dintre cei care fumează ştiu însă că fumatul este de fapt o boală?
Cum se instalează boala în organism
Simpla nevoie de a aprinde o ţigară este, de fapt, manifestarea unei boli: dependenţa de nicotină. În conformitate cu clasificarea internaţională a bolilor a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, nicotina întruneşte criteriile unei substanţe ce determină dependenţă, adică este un drog, iar dependenţa nicotinică, ce apare ca urmare a consumului de tutun, este o tulburare mintală şi comportamentală.
Cum se ajunge ca un gest, atitudine aparent socială, sexy, cool, să devină boală? Simplu. Nicotina, livrată prin fumul de tutun, ajunge în 6-7 secunde la creier, unde determină secreţia de dopamină, substanţă ce activează ”circuitul recompensei”. Acesta este o reţea de neuroni responsabilă cu producerea stării de bine, fizică şi psihică, indiferent de stimul.
În timp, asocierea ţigării cu anumite momente şi stări determină fumătorul să reacţioneze precum în experimentul lui Pavlov: apare stimulul, apare anticiparea recompensei şi imediat acţiunea pentru obţinerea acesteia - aprinderea ţigării. De aici şi necesitatea compulsivă de a intra în posesia tutunului - obiectul care te face să te simţi mai bine, recompensat.
Tot aici îşi are explicaţia şi instalarea sindromului de sevraj atunci când fumătorul nu are la îndemână ţigări, trabuc sau orice altă modalitate de a-şi administra imediat drogul: un semnal care nu este urmat de recompensă declanşează frustrare. Acest semnal poate fi însă atât extern (ocaziile care „nu merg” fără o ţigară), cât şi intern (scăderea concentraţiei sangvine a nicotinei sub nivelul care menţine activ circuitul recompensei, manifestată prin nevoia imperioasă, intensă, uneori chinuitoare de a fuma).
Fumătorii ocazionali, o iluzie
Prin urmare, în timp şi prin repetiţie, se instalează dependenţa de nicotină - adică boala codificată în clasificarea internaţională a bolilor (ICD 10) cu codul F17. Timpul în care se instalează această boală depinde de cantitatea de ţigări fumată, de vârsta de debut, de sex (la femei se instalează mai greu, renunţarea fiind şi ea mai dificilă), dar şi de anumiţi factori genetici - persoanele cu un defect la nivelul genei ce codifică citocromul P450, o proteină ce participă la degradarea nicotinei, fumează mai puţin şi renunţă mai uşor.
Este important să nu ne amăgim cu ideea că suntem „doar” fumători ocazionali. Pe lângă faptul că riscăm ca, în timp, să devenim dependenţi de nicotină, nu trebuie să fim fumători împătimiţi pentru a fi expuşi riscurilor de îmbolnăvire. Studiile recente au demonstrat faptul că la ambele sexe consumarea a 1-4 ţigări pe zi este asociată cu un risc semnificativ mai mare de deces în urma bolilor de inimă, iar femeile sunt în mod special predispuse spre cancerul la plămâni.
Fumatul se dovedeşte a fi mai mult decât un simplu obicei rău. Dependenţa de tutun este o boală cronică. Şi, ca orice boală, beneficiază de tratament medicamentos şi îngrijire din partea medicului.
Tratarea dependenţei de fumat
Pentru ca un fumător să aibă succes în încercarea de a renunţa la fumat, trebuie să ia în consideraţie faptul că această boală creează trei tipuri diferite de dependenţă: nicotinică, psiho-comportamentală şi socială. Astfel, primul pas pentru a renunţa la fumat şi a avea succes este cu siguranţă vizita la medic. Dependenţa de nicotină este motivul principal pentru care unora dintre fumători le este foarte greu să renunţe. Aşadar, un medic poate recomanda pacientului un tratament medicamentos special care să-l ajute să trateze această boală.
Pe de altă parte, pentru a depăşi dependenţa psiho-comportamentală trebuie apelat la sfatul psihologului. Este necesară realizarea unui plan şi învăţarea unor tehnici care să îl ajute pe fumător să se adapteze uşor diverselor schimbări ce vor avea loc. Fie că trebuie să-şi găsească nişte substitute gestuale temporare, fie că trebuie să înveţe noi moduri de a face faţă stresului, momentelor de plictiseală sau de bucurie, principiul este acelaşi: faceţi ceva plăcut! Nu există un singur mod de a înlocui ţigara - de aici şi greutatea renunţării -, ci lucruri adaptate situaţiei şi felului de a fi al fumătorului.
Sprijinul specialistului este indispensabil şi în cazul dependenţei sociale. Modificarea imaginii pe care o ai despre tine însuţi şi despre relaţia ta cu anturajul ori a propriilor cogniţii sunt mai uşor de obţinut când ai alături un psiholog.
Voinţa nu mai este singurul leac al fumatului!
Statul poate interveni şi el, într-o oarecare măsură, prin crearea condiţiilor care să ducă la de-normalizarea fumatului. Campaniile de informare şi de imagine intensive, restrângerile diverse aplicate consumului de tutun, facilitarea accesului la tratamentul eficient sunt doar câteva exemple prin care în unele ţări s-a reuşit schimbarea modului în care este privit fumatul: nu mai este un gest „la modă”, „cool” sau „care vine bine”, ci este o slăbiciune, o modalitate de a te îmbolnăvi pe tine şi pe cei din jur, o „ciudăţenie”. Pacienţii trebuie să înţeleagă faptul că fumatul este o boală care declanşează alte boli, de cele mai multe ori letale. Studii recente au dovedit că fumatul este singura cauză a deceselor premature, care poate fi prevenită. Anual, în lume sute de mii de oameni îşi pierd viaţa din cauza unei boli cauzate de fumat. Totuşi, spre deosebire de anii trecuţi, astăzi fumătorul care doreşte cu adevărat să renunţe la tutun nu mai este singur. Există oameni - medici şi psihologi - care pot oferi soluţii concrete, dovedite a fi eficiente.
